În acest an a avut loc poate cel mai de succes pas în politica externă, după retragerea trupelor sovietice din anul 1958, și anume introducerea doctrinei cunoscute sub denumirea de declarație de independență. Profitând de disputele internaționale din cadrul blocului socialist și păstrându-și tot timpul aparenta neutralitate România și-a asumat un fel de rol de mediator în conflictul dintre Uniunea Sovietică și China, pentru ca în tot acest timp să asigure o distanțare și mai puternică a PMR de Moscova. Cel mai spectaculos gest în acest sens a fost refuzarea expresă a planului Valev din 1964 (prin care se intenționa crearea unei zone agrare unitare din unele teritorii din Bulgaria, România și Basarabia de azi, fiindu-le destinat un simplu rol de furnizor de materie primă). Partidul declara prin doctrina de independență amintită că partidele comuniste nu sunt în relații de subordonare sau superioritate între ele și nu-și pot impune părerile unul altuia. În cele ce au urmat aceasta a fost considerată de conducerea partidului drept una dintre tezele de bază.